despre „acasa”

25Ian11

Cand am ajuns prima data in Bucuresti, mult timp mi s-a parut ca orizontul se aseaza gresit si lucrurile nu au gravitatia normala, vantul si timpul alungandu-le in rotocoale de amintiri de la o zi la alta si in functie de anotimp si vreme interioara.
M-am gasit direct infipta in centrul din care compasul vremii subiective avea sa construiasca cercuri concentrice, direct in piata Universitatii, intr-o seara de toamna cu mainile in buzunare, fara nimeni cunoscut in jur si cu un maldar de bagaje lasate gramada in camera minuscula din casa de imprumut.

Mi-a luat ceva timp sa realizez ca ce-mi lipsea era confortul mental oferit de planul vertical al muntilor ce inconjurau Brasovul. Brasovul era ca o matrioska, ieseai din casa in “acasa”, intr-o permanenta ocrotire, nu tot timpul solicitata – de multe ori apasatoare. Probabil principala mostenire adusa cu mine de-acasa a fost atributul de ‘inertiala’ de care inca nu ma dezic. Imi place sa cred ca e o atitudine imprumutata de la orasului ce-si pastreaza posesiv si cu consecventa ploile zile in sir si priveste reticent schimbarile de vreme chiar si cand ele se impun calendaristic. Orasul ce-si ascunde camerele dupa obloane si in care toate vorbele se pierd in grosimea zidurilor vechi. Ziduri orgolioase , riguros si elegant simple, ce-si apara intimitatea si povestile in spatele portilor mari de lemn. Un oras al cumpatarii, inscrisa in fiecare piatra si construita incet si temeinic, in fronturi reci si drepte de case.

Tot din acelasi motiv am fost uimita de sporovaiala marelui oras ce-si desfacea impudic toate farmecele si secretele in lumina cruda a verii, specifica oraselor de campie. Oamenii vorbeau mai multe decat s-ar fi cuvenit, erau dispusi sa ajute mai mult decat ar fi fost de asteptat si, cu toate acestea, le pasa de lucruri mult mai putin decat ar fi trebuit. Risipitori si cu ei insisi si cu lucrurile lor sau din jur, oamenii de aici pareau sa traiasca intr-o eterna vesnicie ce dura mereu o zi.

Cataclisme pareau mereu iminente, de la un cuvant aruncat aiurea, iar abuzuri si enormitati erau absorbite si sterse de zilele prafuite de vara. Lumea se grabea de cum incepea anul sa se coloreze odata cu primele semne de primavara, vara fugea cu disperare din oras aiurea , toamna era neurastenica iar iarna agitata, in asteptare de noi vacante si un an proaspat de inceput. Cu o imensa vitalitate, orasul se grabea an de an sa se consume-iroseasca rapid, in soarele de vara, si sa cada letargic la sfarsit de an. Rabdarea nu era si nu este in vocabularul orasului, ea exista doar in periferii cu strazi tacute, strajuite de copaci batrani si pazite de pisici reticente. Sub o imensa pecete de efemeritate general acceptata, e greu sa nu te simti liber. Esti liber chiar si sa ramai ce-ai fost mereu si sa nu te aliniezi.

Astazi dupa ani buni de locuit in Bucuresti, cand istoriile copilariei sunt risipite prin persoane pierdute in poze si jucarii imprastiate prin alte familii, gasesc Brasovul mult mai gol. Totusi, chiar daca povestile raman acum mai mult in minte, ele sunt posibile chiar si fictiv, doar aici printre ploi – zile reci de vara si o iarna ce pare mai mereu vesnica.
Brasovul reprezinta un “my secret life” ,cheie de acces in spatiul acum inaccesibil al copilariei. Bucurestiul va continua sa fie un efemer spatiu al zilei de “azi”, la fel de evanescenta si ea ca orasul insusi.

Ani de zile am ascultat sau citit tirade ale altora, veniti la fel ca mine, intamplator, de voie – de nevoie, in Bucuresti. Marea majoritate isi gaseau o glorie in a nu se fi adaptat si o mandrie in apartenenta la regiuni a caror superioritate culturala invocata (si probabil din multe puncte de vedere reala) se datoreaza prea putin specificului national.
Imi imaginez ca multe din aceste declaratii sunt ipocrite dar justificate de uzualele judecati transante prin care tara este spintecata in zone cu competente si orgolii strict delimitate si aparate/atacate cam cu aceeasi inversunare ca si in cazul echipelor de fotbal.

Voi continua sa ma reclam drept o fiinta reticenta si inertiala ce-si cara “granita in ranita” oriunde va merge. Si cred ca “oriunde” va ramane inca ceva vreme “aici”.

Anunțuri


2 Responses to “despre „acasa””

  1. Asa cum am mai spus-o, Bucurestiul este aidoma SUA. Nimeni nu vrea neaparat sa locuiasca acolo, dar ratiunile socio-economice ii determina pe oameni sa plece de acasa. Si-atunci stai si te gandesti daca merita sa traiesti o viata pe care nu o doresti din cauza unui sistem aparent prosper.

    • 2 lecitina

      S-ar putea sa fie multi care,asa cum spui, aleg Bucurestiul de nevoie. Eu insa ii suspectez pe mai toti ca raman mai mult de drag aici decat din (falsa) lipsa de optiune .E un oras ce ti se insinueaza incet in suflet si-ti intra perfid pe sub piele pana cand iti dai seama cat de greu ti-ar fi sa-l lasi in urma. Cam cum am patit eu 🙂


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: