Locuri uitate
In continuarea postului trecut vreau acum sa vorbesc si despre locurile uitate si prea putin promovate de langa noi. Daca in Praga mecanismul turistic este atat de bine pus la punct incat nu e greu sa iti termini rapid banii de buzunar pe intrari la muzee, taxe de fotografiat si carti (majoritatea biletelor de muzee erau intre 10 si 20 euro daca imi aduc bine aminte) la noi o adanca nepasare pluteste peste toate locurile care altfel ar avea un imens potential.
Unul dintre aceste locuri uitate este Muzeul Ceasului din Ploiesti. Cladirea este construita in jurul anului 1890 si este un bun exemplu de arhitectura romantica cu influente neogotice. Primul sau proprietar a fost Luca Elefterescu, om de afaceri , avocat , petrolist. Luca Elefterescu joaca si un important rol pe scena politica a vremii – de orientare conservatoare el este timp de 14 ani prefect de Prahova. Elemente vechi de feronerie se pastreaza pana in ziua de astazi : gardul din fier forjat, marchiza si cismeaua din fata casei se remarca prin atentia detaliului . Casa era la sfarsit de secol XIX si inceput de secol XX parte din viata mondena a orasului – ea fiind gazda multor „jours fixes” in inalta societate a orasului. O scena frumoasa de epoca am putut s-o gasesc pe internet aici . Scena descrisa pune in alta lumina actualul salon ocupat cu orologii vechi, salon in care la inceputul secolului XX inalta societate a orasului serba ,dupa regulile impuse de eticheta, trecerea dintre ani. Planul casei este centrat in jurul salonului – ce corespunde la nivelul fatadelor foisorului orientat catre intersectia in care este plasata cladirea . Pare acum incredibil ca acum mai mult de 100 de ani, mobilele erau doar trase (nu disparute) pentru grupul de 26 de persoane gata sa danseze spre a sarbatori trecerea dintre ani in acest mic salon astazi ocupat doar de ceasuri vechi , parte din ele neavand nici o legatura cu locul si probabil toate straine casei dar masurandu-i exact oricum trecerea prin timp. Iar trecerea prin timp este necrutatoare atunci cand 1000 de ceasuri si orologii (cate sunt gazduite in muzeu ) toate sicronizate si functionand pe sisteme diferite ii masoara casei fiecare secunda.
Datand aproape din aceasi perioada, cladirea vechii farmacii Tinc din Galati adaposteste astazi Casa Colectiilor din cadrul Muzeului de Istorie. Cladirea este construita in stil eclectic in jurul anului 1900. Primul sau proprietar, la fel ca si in cazul muzeului ceasului din Ploiesti, a fost un personaj activ pe scena orasului Galati atat din punct de vedere profesional cat si prin activitatea sa pe plan politic. Constantin Tinc a fost membru al Societatii farmacistilor si al Consiliului de Igiena a Orasului. In politica orientarea sa a fost liberala el fiind consilier comunal si primar al orasului in 1898, 1904-1905 si 1914-1917 si mai tarziu senator de Covurlui. Mai multe despre isotria casei se pot gasi aici.
Cladirea a fost recent renovata – am gasit inclusiv o galerie de imagini din cursul lucrarilor de restaurare pe pagina firmei care s-a ocupat de ea, firma Dedal Bahamat.
Astazi in cadrul muzeului colectiilor se pot gasi 2 expozitii permanente deosebit de interesante: “restituiri Maksay” (dedicate fotografilor George si Jean Maksay care au imortalizat viata orasului Galati la sfarsit de secol XIX si inceput de secol XX) si “ambient interior galatean”.
Pare interesant cum ambele case cladite in aceeasi perioada de exponenti ai aceleiasi clase sociale au avut un destin similar. Casa lui Luca Elefterescu a intrat dupa primul razboi mondial in posesia lui Thomas Masterson, reprezentant al Societatii petroliere britanice „Phoebus” si directorul general al Societatii petroliere romane „Unirea”. Farmacia Tinc a fost cumparata tot de un strain, Wolf Stratman, in 1949 . Dupa experienta nationalizarii amandoua au ajuns astazi muzee , un muzeu dedicate timpului si altul dedicat imortalizarii lui prin fotografii si design interior. Primul a parasit viata sa mondena iar al doilea si-a tradat vocatia , dar calatoria lor in timp a fost una fericita ele incantandu-ne si astazi cu farmecul lor de odinioara. Ma intreb insa daca societatea actuala mai ofera personalitati de acest tip, apte sa puna temelia unor constructii rezistente timpului si vremurilor si care sa adaposteasca intr-o buna zi esente ale celor mai efemere manifestari ale vietii contemporane.
Filed under: arhitectura, arhitectura neogotica, arhitectura romantica, case cu povesti, ceasornicari, galati, muzee si expozitii, ploiesti, stil eclectic, teoria arhitecturii, zone protejate | Leave a Comment
3 muzee (Praga)
Cand am ajuns in martie anul acesta in Praga , am ramas surprinsa in primul rand de felul in care cehii au invatat sa “se vanda” . Muzeul Kafka este in mod sigur un exemplu excelent de “asa da” in privinta caselor memoriale. Daca la noi in majoritatea cazurilor casele memoriale sunt anuntate maxim printr-o placuta amplasata pe fatada avem contraexemplul cehesc ce se impune prin abordarea creativa , respectul (mai mult decat doar declarativ cum e la noi) fata de scriitorii nationali si ambitia de a face cunoscut lumii tot ce are mai bun orasul si tara. Muzeul Kafka reuseste cu resurse initiale modeste ( o lista relativ restransa de obiecte personale expuse) sa introduca vizitatorul intai in atmosfera si contextual obiectiv al Pragai perioadei Kafka iar apoi in universul interior al scriitorului.
Sentimentele de claustrare si respingere fata de un mediu ostil, de absurd generat de o excesiva birocratie sunt perfect puse in scena prin mijloace minimale : inregistrari audio ( picaturi de apa cu o curgere previzibila si apasator de repetitiva), obiecte surpriza ( telefonul ce suna isteric si la capatul caruia poti auzi doar un discurs pe ton agresiv in limba germana), trasee impuse ( un traseu labirint cu “pereti” semitrasparenti dedicat perioadei apropierii scriitorului de teatrul evreiesc) camere tematice ( este greu sa uiti experienta camerei “oglinda” in care toti peretii suporta proiectii cu imagini de arhiva ale Pragai).
In plus fata de muzeul efectiv exista si o mica librarie anexata punctului de vanzare de bilete. Daca la noi ar parea desuet un afis sa zicem cu mircea eliade sau un tricou inscriptionat cu numele sau, in Praga poti gasi la orice pas de la tricouri pana la creioane cu numele marelui scriitor ceh. In plus libraria muzeului pune spre vanzare nu doar toate cartile proaspat editate despre viata si opera lui Kafka ci pana si carti vechi cumparate de prin anticariate.
Un alt plus pe lista muzeelor din Praga este muzeul comunismului. Muzeul nu este foarte mare ca dimensiune , a durat mai mult sa-l gasim prin gangurile din centrul Pragai decat sa-l vizitam efectiv. Iar faptul ca la parterul cladirii ce il adaposteste era un restaurant McDonald’s pare doar o ironie a victoriei tardive a societatii capitaliste. La fel ca si muzeul Kafka , muzeul comunismului nu dispune de o recuzita prea bogata – sunt convinsa ca podul bunicii oricui contine macar jumatate din materialele expuse acolo : sticle de lapte, cosurile vechi din magazinele alimentara, sticle de brifcor (sau ceva similar), biciclete vechi ( mai tineti minte clasicul pegas?) , uniforme de scoala, cartele alimentare si multe alte lucruri acum uitate (sau mai rau , regretate). O camera speciala a muzeului era dedicata proiectiei la intervale regulate a unui film documentar despre Revolutia de Catifea.
Istoria si capitalismul au invins in acest oras ce si-a alungat greselile trecutului in cateva camere prafuite de timp , dar nu si nostalgie, in chiar miezul plin de viata al zonei vechi. Daca toate strazile vechiului centru par istorie transformata in piatra (de la perioada medievala si pana la curentul art-nouveau si arhitectura brutalista) , comunismul n-a lasat decat aceste obiecte disparate pazite de un batranel – el insusi parand parte din recuzita muzeului.
Al treilea exemplu cehesc este muzeul papusilor. Iarasi un muzeu relativ mic ca dimensiune si reunind nu neaparat doar jucarii de provenienta ceha – zona dedica papusii Barbie evident n-are nici o legatura nici cu Praga nici cu Cehia. Totusi muzeul ofera vizitatorilor mici surprize care reusesc sa creioneze un aspect al vietii in trecut poate ignorat de majoritatea lumii. Papusi de lemn, mobila si casute miniaturale de papusi, vesela si hainute de papusi anterioare industrializarii si productiei in masa par astazi induiosatoare prin desuetitudinea lor.
Ceea ce reusesc sa reuneasca toate cele 3 muzee este o atitudine relaxata in fata istoriei (indiferent daca recenta sau veche) si o certitudine ca istoria inseamna mai mult decat date, cifre si biografii sterile. Istoria se reconstruieste privind retrospectiv fara ura si resentimente dar cu maturitate si intelegere, privind cu egal respect si atentie o jucarie veche stricata sau o piesa de mobila de colectie, un tablou sau o chitanta semnata de Kafka. Si mai ales intelegand ca toate acestea au fost facute de oameni din carne si oase cu aceleasi vise si lipsuri ca si noi, toti crezandu-se vesnici si punand cu candoare la indoiala ideea de trecere.
Filed under: istorie, muzee si expozitii, muzeul comunismului, praga, subiectiv | Leave a Comment
Zidurile cetatii Brasov
Mustrari de constiinta de a fi ignorat tocmai orasul meu natal ma fac astazi sa public mai jos un extras (adaptat) dintr-un studiul istoric al cetatii Brasov pus cap la cap de mine. La momentul respectiv ,studiul istoric a fost punctul de pornire pentru tema lucrarii de prediploma – ‘Arhitectura ca spatiu cumulativ al memoriilor colective’. Ar fi multe de spus pe tema asta – probabil mare parte din posturile mele tocmai asta si incearca : sa gaseasca mesajul uitat ascuns in zidurile si spatiile ce ne inconjoara si mai departe sa inteleaga legatura sa fragila cu prezentul.
Motto:”si mai greu a fost sa ia decizia sa desfiinteze poarta vamii desi cea mare veche si frumoasa fusese daramata sau mai bine zis se daramase tot din cauza unui cutremur in 1745. In 1838 se ridica o poarta noua mai mica si fara valoare artistica , imitand stilul portii Brandenburg din Berlin(…) Societatii tramvaiului i se daduse concesia sa puna sine pana in Schei trecand prin Ulita Vamii.Cand sa aplice acest plan se vazu ca locomotiva tramvaiului nu incapea pe sub boltile portii. Edilii sasi au fost literalmente coplesiti de dilema in care ajunsesera (…) pe cand nimeni nu gasea o solutie grelei probleme, el facu singura propunere ce se impunea: sa se darame poarta fara trecut si fara stil asa cum o cerea spiritul timpurilor noua.Atunci toata adunarea izbucni intr-un “ho!-ho!” plin de revolta contra lipsei de pietate a valahului.”In zadar ho-ho-iti” replica tatal meu “progresul nu inainteaza cu carul cu boi pe care sa-l puteti opri cu ho! Poarta va cadea” Si a cazut , bineinteles.” (Sextil Puscariu- Brasovul de altadata)
Istoria zidurilor cetatii Brasov
Cetatea veche a Brasovului isi are geneza in vechea asezare demunita Corona. Cetatea , in forma sa inconjurata de ziduri de fortareata cu turnuri si bastioane dateaza din secolele XVI- XVII. Ea avea populatia compusa din proprietari de case si ateliere mestesugaresti considerati cetateni cu drepturi politice depline.Punerea temeliilor zidurilor de cetate a inceput de timpuriu. La inceput in secolul XII conturul cetatii era marcat prin valuri de pamant si santuri. Edificarea sistemului de fortificare se poate declara finalizata de-abia in secolul XVII. In varianta completa sistemul cumprindea ziduri de incinta ( pe portiunile mai vulnerabile ele erau dublate sau triplate ) turnuri si bastioane. Cetatea avea 4 porti de acces ( una dintre ele era Poarta Ulitei Negre , una facea legatura cu zona Schei, Poarta Vamii facea legatura cu “Brasovul vechi”,Bastionul Portii principale facea legatura cu zona Blumana ).
Turnurile de plan patrat incluse in ansamblul de fortificatii erau : Turnul Alb si Turnul Negru catre dealul Warthe si Turnul Cutitarilor si Turnul Postavarilor catre Tampa.
Bastioanele au fost ridicate in secolul XV si sunt construite in scopuri defensive si in directa legatura cu aparitia si raspandirea armelor de foc. Bastionale sunt construite inafara zidurilor cetatii in puncte strategice si au forme variate. Documente istorice consemneaza ca in anul de 1491 Cetatea dispunea de 7 bastioane. Bastioanele sunt cedate breslelor ( dupa numele carora sunt si numite ele ) acestea fiind responsabile de intretinerea lor pe timp de pace si de deservirea lor in caz de atac.
Referindu-ne la zona invecinata cu Tampa, cunoscuta sub denumirea de “Zona Dupa Ziduri de Sus”, observam ca era considerata o zona relativ delicata avand in vedere ca avea zid dublu si un numar considerabil de turnuri inglobate in grosimea zidului. Din totalul de 7 bastioane pe aceasta latura a cetatii se situau 3 dintre ele : Bastionul Tesatorilor, Bastionul Funarilor si Bastionul Postavarilor. Bastionul postavarilor ( initial detinut de bresla aurarilor ) a fost unul dintre punctele strategice de apararea ale cetatii. Este conceput pe sectiune elipsoidala are zidurile de 3 m grosime, diametrul cel mare de 16 m iar inaltimea de 12,5 m.
Bastionul Funarilor a avut un rol mai putin important decat cel al Bastionului Postavarilor sau cel al Tesatorilor. Este construit in 1416 si conceput pe plan hexagonal. In 1461 acesta sufera distrugeri importante in urma unui incendiu dar este refacut. In anul 1689 Bastionul sufera un nou incendiu inca mai devastator pentru el.
Bastionul Tesatorilor se remarca printr-o conservare in timp foarte buna. Este construit si el tot pe plan hexagonal ( cu laturile inegale ) si are o suprafata 1616 mp.Zidurile au o grosime de 3 m la baza si de 1.5 m la varf. Bastionul , construit in doua etape, are in dotare doua turnulete de observatie , o serie de galerii de circulatie in interiorul zidului si guri de tragere cu tunul. La mijlocul secolului XVIII acesta se prabuseste actuala constructie fiind refacerea celei vechi efectuata in anii 1750.
Turnurile care au fost construite pe partea dinspre Tampa , respectiv Turnul Cutitarilor si Turnul Postavarilor nu se mai pastreaza astazi decat ca ruine. In trecut turnurile erau unite printr-un val de pamant si aveau ca scop oprirea trecerii in caz de atac. Intre turnuri si zidul cetatii erau adunate animalele din cetate in caz de atac. Tot in zona “Dupa Zidurile de Sus” erau sapate pe vremuri o serie de santuri care foloseau la aprovizionarea cu apa a unor bresele din bastioane dar si pentru a ingreuna un eventual acces inamic. In timp garla a fost astupata si pamantul nivelat.
In secolele ce urmeaza zidurile cetatii s-au distrus parte in cadrul incendiilor prin care a trecut cetatea ( cel mai puternic fiind cel din 1689 ) parte datorita extinderii treptate a orasului ( demantelarea zidurilor datorata extinderii a inceput in a doua jumatate a secolului XIX ).
In zonele “Dupa Ziduri de Sus si de Jos” extinderea orasului nu a fost posibila- astfel ca zidul cetatii s-a rupt in doua jumatatii iar in partea de sud vest Cetatea s-a contopit cu zona Schei iar in zona de nord-est s-a prelungit catre zona Blumana si Cetatuia.In zona “Dupa zidurile de Sus” principalele schimbari care au avut loc s-au produs in secolul XIX cand terenul a fost aplatizat astupandu-se astfel santurile vechi. S-a produs o strapungere a zidului in zona sa mediana realizandu-se in aces fel legatura cu Strada Funarilor ( actuala strada Castelului). Strapungerea avea ca principal rol accesul catre rezervorul de apa al noului apeduct. Astfel la 1893 este construit castelul de apa de catre inginerul Christian Kertsch si este amenajata promenada de sus . Cu aceasta ocazie a fost ridicat si un chiosc pentru muzica ce se canta acolo vara . Tot in aceasta perioada Bastionul Funarilor a fost vandut trecand in proprietate privata.
In ziua de azi zidurile cetatii dupa ce au zacut in ruina zeci de ani au fost refacute pe baza documentelor istorice. Au fost refacute zidurile interioare ( nu si dublarea lor in exterior practic imposibila azi din cauza unor constructii nou-aparute) si turnurile inglobate in zid. Exista portiuni in care sunt amenajate platforme de lemn deasupra zidurilor si in proximitatea turnurilor. Zona din apropierea zidurilor a fost amenajata cu pietris si restul a fost lasat ca peluza.
In zona “Dupa zidurile de Sus” de la Bastionul Postavarilor si pana la Bastionul Tesatorilor zidurile cetatii sunt fie pastrate si restaurate fie refacute partial/complet astfel ca imaginea se apropie foarte mult cu cea oferita de documentele de epoca. Principalele diferente fata de vechea forma o reprezinta disparitia turnurilor si strapungerea zidului de catre strada Armata Romana.
Dintre constructiile nou aparute se numara restaurantul vanatoresc, statia de teleferic,patinoarul,cladirea anexa patinoarului, o constructie administrativa, o locuinta si o serie de terenuri de sport.Constructia castelului de apa cat si a chioscului de vara se pastreaza si in ziua de azi. In privinta Bastionului Tesatorilor functiunea sa actuala este de muzeu (“Cetatea Brasovului si fortificatiile din Tara Barsei”) in timp ce Bastionul Funarilor este in continuare in proprietate privata. In imediata vecinatate a Bastionului Tesatorilor a fost amenajat de curand Stadionul Olimpia. Mai departe, catre zona Schei privind, se intinde o zona de locuinte individuale si un cimitir.Catre Zona sud-estica intreruperea zidului se face in dreptul magazinului “Star” si a parcarii aferente acestuia.Un alt punct de “rupere pe parcursul zidurilor este cel deja mentionat al strapungerii strazii Armata Poporului- strapungere marcata de o parcare si de o cladire administrativa care obtureaza zidul cetatii.
Filed under: arhitectura, brasov, case cu povesti, cladiri si ansambluri de cladiri patrimoniu, detalii de arhitectura, teoria arhitecturii, zone protejate | 1 Comment
Linia de cale ferata Bucuresti Filaret – Giurgiu a fost prima linie de cale ferata din Principatele Romane si a fost inaugurata la 31 octombrie 1869. In Giurgiu exista 4 statii de gara : Giurgiu Nord, Giurgiu –oras , Giurgiu Sud si Giurgiu fluvial. In 2007, 3 incaperi din cladirea vechii gari din centrul municipiului Giurgiu au fost transformate in muzeu al primei linii de cale ferata din Romania.
Statia Giurgiu Nord nu am avut ocazia sa o vad decat in poze, pozitia ei relativ distanta fata de oras facand-o mai greu accesibila. Am inteles din informatiile de aici ca una din cladirile care mi-au atras atentia in drum catre port ar fi vechea cladire a garii fluviale. Cladirea mi-a atras atentia prin desuetitudinea cu care isi purta cicatricile acumulate prin trecerea prin vreme. Desi nu am gasit nicaieri o datare sau o istorie a constructiei ei as risca sa o incadrez intr-un sfarsit de secol XIX (mai curand datorita anexelor sale similare ca aspect altor hale si anexe de hale industriale construite in acea perioada). Stema aplicata pe fatada pare la fel de naturala ca si insignele purtate de generatia mea in copilarie in postura de soimii patriei. Daca noi am putut sa le pastram dupa prin sertare uitate, biata cladire a ramas blocata in trecut , ca o gluma postmoderna in mijlocul campiei pavate cu mamuti industriali falimentati. Gasisem undeva pe net o comparatie in imagini intre zona din calauza lui tarkovsky si toata aceasta platforma industriala ceea ce suna realmente interesant.
Revenind la cladirea garii Giurgiu-oras , ea este acum o urma palida a imaginii ei din trecut.Cladirea nerenovata este pustie , doar cativa domni angajati la CFR te apostrofeaza eventual cu o paranoie post-comunista ca respectiva cladire este un obiectiv strategic si deci nu poate fi fotografiata fara aviz. Peronul este dotat ca multe din garile construite in acea perioada cu un ceas autentic “Paul Garnier” ( datarea sa ar fi undeva intre 1870 si 1920). Pe site-urile de profil se pot citi amanunte deosebit de interesante despre istoria garilor din Romania si despre mecanismul functionaresc care punea in miscare aceste institutii. Pare acum o urma de civilizatie desueta ca respectivele ceasuri de pe peron erau controlate periodic de catre un ceasornicar angajat de catre gara si ca acesta nu putea lua respectivele ceasuri (in caz de defectiune majora) la atelier decat cu o invoire oficiala din partea sefilor institutiei. Astazi starea garii justifica un scepticism serios in a crede ca aceste ceasuri sunt autentice…desi sunt.
http://farm4.static.flickr.com/3471/3826841582_49138db5eb.jpg
Ceasuri de acelasi tip , realizate tot de catre Paul Garnier sunt raspandite pe tot cuprinsul Europei.
luata de aici
luat de aici
ceasul fotografiat de domnul octavian tudose in paris si un ultim exemplu de epoca luat de aici
Dar nu au parte de o soarta atat de prafuita decat aici la noi… unde..neputand fi asimilate ca nivel etalon de confort urban sunt distruse précis si riguros de nepasare.
Filed under: arhitectura, case cu povesti, ceasornicari, detalii de arhitectura, giurgiu, patrimoniu industrial, paul garnier, zone industriale, zone protejate | 2 Comments
Propun in prezentul post un studiu prin imagini si exemple al sistemelor pluviale folosite in trecut si in prezent la case acoperite in sarpanta . Desi in general trecute pe un plan secundar ca importanta in proiectul de arhitectura, elementele folosite pentru sistemul de pluviale poate fie sa duca la efecte vizuale discordante sau din contra sa aduca un plus prin mestesug si detaliu. Am postat mai jos o serie de poze menite sa exemplifice felul in care aceste detalii pot functiona ca plus sau ca minus.
O prima situatie este cea a cladirilor vechi asupra carora nu s-a intervenit in timp prin schimbari de elemente. Mai toate exemplele releva o atentie deosebita acordata zonei de streasina – streasina este mult iesita inafara ceea ce pe de-o parte conduce la o tratare ornamentala a placarii intradosului sau, iar pe de alta parte dicteaza un profil anume al elementului de burlan prin racordarea sa de la streasina la planul zidului exterior fie prin elemente curbe fie prin elemente drepte in unghi abrupt. Colectoarele de ape pluviale sunt de cele mai multe ori elemente tratate decorativ si unitar cu decoratiunea de fatada. De multe ori sectiunea burlanelor este patrata. Burlanele sunt in general montate foarte discret, rareori elementele decorative de la cornisa (case in stil eclectic sau neoromanesc) sunt “agresate” vizual de prezenta acestora.
O situatie speciala este cea a cladirilor vechi care au suferit renovari – indiferent de bunavointa beneficiarului solutile integrate existente pe piata nu pot face fata comparatiei detaliului si mestesugului vechilor elemente manufacturate ( desigur observatia se aplica si inca si mai pregnant la elementele de tamplarie ale casei). Nu rar in urma unui proces de renovare vechea casa se leapada de tot ceea ce o individualiza si se transforma intr-un produs imobiliar ( a carui identificare temporala devine tot mai grea ) care se pierde usor prin productia vernaculara de la periferiile oraselor. Culorile “de catalog” (RAL 3000 face furori si are reducere la mai toate firmele) aplicate “la pachet” de la elementele de invelitoare la jgheaburi, burlane, parazapezi si inele de prindere duc la fatade “ritmate” de burlane “bine asortate” la rest.
A treia situatie este cea a solutiilor improvizate sau rezultate. Imaginile de mai jos vorbesc de la sine si sustin si ele inca o data axioma ca romanul este inventiv.
Filed under: arhitectura, detalii de arhitectura, materiale constructii, sisteme pluviale, stil eclectic | Leave a Comment
In contextul crizei actuale de pe piata constructiilor Anuala de arhitectura gazduita la sala Dalles reprezinta o gura de oxigen atat de necesara celor care lucreaza in domeniul constructiilor. Desigur si numarul mare de proiecte sub categoria “proiecte nerealizate si studii” da de gandit asupra implicatiilor crizei. Totusi consider ca situatia actuala poate fi considerata un moment propice pentru noi oportunitati in domeniul constructiilor .
Odata cu imperativul nevoii de a construi economic drumul pare deschis catre experimentarea de noi materiale si sisteme de constructie ,o preocupare mai pregnanta pentru dezvoltare sustenabila si ecologie si o redefinire a luxului si a confortului locuirii. Factorul durabilitate si independenta energetica a casei trebuie sa devina unul cheie inca din stadiul de proiectare.
Simultan cu schimbarea materialelor si tehnicilor de constructie se va produce si o mutatie importanta in modul de a concepe spatiul locuit si legatura acestuia cu cadrul in care se insereaza. Pentru o foarte lunga perioada de timp optiunea predilecta a fost cea a constructiilor cu structura de zidarie portanta sau pe cadre din beton. Chiar si in cazul locuintelor de lux in majoritatea cazurilor s-a mers pe aceeasi varianta – spun “chiar si” pentru ca spre deosebire de structurile de lemn sau metal care reclama o mana de lucru specializata si foarte calificata , munca la constructiile de zidarile portanta sau de beton armat este una preponderant slab calificata. Eficienta , imperativul zilei, va impune in conditiile actuale o tot mai atenta gandire a proiectului in contextul sau – formele de arhitectura nu isi vor mai permite sa nege contextual si vor fi nevoite sa pria din intelepciunea condensate in traditia locului ( un simplu contraexemplu de eficienta ar fi vile la munte construite pe cadre din beton cu acoperire in terasa dintr-un simplu capriciu al arhitectului).
In privinta confortului locuirii trebuie subliniat ca pana acum luxul unei locuinte individuale se traducea in cele mai multe cazuri prin imprumutarea mijloacelor de expresie specifice altor programe de arhitectura : fatade cortina , placaje cu alucobond , sisteme performante de parasolare toate folosite pe niste suprafete meschin de mici cu uzul curent al acestor materiale. Nu vreau sa resping ideea de inovatie , dupa cum s-a vazut in posturile anterioare sunt printer sustinatorii ideii de inovatie in privinta programului de locuire – ma refer acum strict la ideea de imprumut de expresie arhitecturala si folosire improprie a unor sisteme constructive.In acelasi timp luxul a mai insemnat o totala explozie a suprafetelor incaperilor din casa. Desigur ideea principala este cea a ostentatiei pentru ca schema de locuire este cel mai adesea similara cu cea a unui apartament dintr-un bloc banal, doar ca este mult ridicata la scara. Nu se merge pe ideea de scenariu diferit de viata sau de o calitate mai ridicata a vietii, de rafinament, ci pe epatare prin supradimensionare.
Problema acestei lipse de repere si de onestitate a obiectului de arhitectura (legatura intre continut si “coaja”) este insa una generalizata –locuintele individuale de lux isi reclama imaginea de la un model impus de cladirile de birouri , locuintele colective reclama o izolare totala fata de oras si fata de toate dotarile care le-ar putea face functionale iar cladirile de birouri acapareaza incet incet zonele rezidentiale de lux din centrul bucurestiului sufocandu-le cu circulatia pe care o atrag.
Revenind insa la anuala de arhitectura semnalez aici prezenta unui proiect ce se remarca tocmai prin onestitatea despre care vorbeam mai devreme.
Proiectul este un sat turistic la Dealul Frumos si apartinei doamnei architect Denisa Mihaela Virlan. Desi regret lipsa din prezentarea proiectului a unor planuri de situatie si poze cu integrarea in sit a proiectului, chiar si din imaginile prezentate se citeste o eleganta a formelor rezultata din simplitate si raportarea la arhitectura traditionala. Din pacate nu cred ca proiectul a fost nominalizat totusi el ramane probabil cea mai placuta surpriza pentru mine la anuala de arhitectura 2009 .
Filed under: anuala de arhitectura, arhitectura, bucuresti, evenimente, materiale constructii, subiectiv | Leave a Comment
centru si periferie
Un studiu interesant al lui Frederic Dame prezinta Bucurestiul la 1906 , un oras ( la vremea respectiva autorul il numeste comuna) a carui populatie abia daca trece de 300.000 de persoane dar a carui suprafata ajunge undeva aproape de 5.500 ha. Autorul compara acest raport intre populatie si suprafata ocupata cu situatia din mai multe capitale europene subliniind situatia particulara a Bucurestiului. Starea de fapt cu totul aparte se traduce insa in eforturi extraordinare de transformare a orasului intr-o capitala moderna dificultatile referindu-se la cheltuieli imense in infrastructura si intretinerea spatiilor publice. Aceasta rarefiere cauzeaza autorului o profunda uimire legata de dezvoltarea haotica a orasului, dezvoltare vazuta ca lipsita de coerenta si coeziune :
“A fost o vreme – pe la 1866 – cand era foarte simplu sa stabilesti limitele Bucurestiului, al carui centru era foarte compact comparat cu periferia si cand toti proprietarii bogati si instariti erau concentrati intr-un anumit numar de strazi centrale. Nu s-a tinut cont de acest lucru si orasul a fost lasat sa se extinda peste masura (…) din pricina intinderii sale prea mari, imediat cum iesi din cartierele centrale, isi mentine aspectul sau incert de oras mic sau de sat mare, avand ceva neterminat in ea, ceva heteroclit si pe masura ce te apropii de iesire, aspectul de sat e din ce in ce mai pregnant”.
La un secol distanta constatam insa ca exista o constanta a lucrurilor. Problema restructurarii fondului vechi ar implica o atitudine activa si critica de selectie care sa separe fondul vechi de fondul vechi valoros urmata de reconfigurarea regulamentelor de constructie si trasarea unor directii de interventie si dezvoltare . In lipsa luarii unei pozitii, zona centrala se gaseste aparent paralizata din lipsa de spatiu si din cauza constrangerilor excesive impuse prin vechile regulamente.
Totusi rezultatul este departe de cel dorit : multe cladiri istorice deosebit de valoroase sunt daramate lasand loc la noi interventii in zona centrala toate avand un aer clandestin prin incalcarea sau fortarea regulamentelor existente de urbanism. Simultan insule intregi de case modeste cu aspect suburban “rezista” in zone in care valoarea terenului este deosebit de ridicata. “Lipsa de spatiu” in oras insa, a dus in ultimii ani la extinderea orasului prin construirea a multe ansambluri rezidentiale. In mod evident dezvoltarea infrastructurii necesare a facut cu greu fata dezvoltarii bruste a orasului. S-a ajuns astfel la un dublu paradox . Primul paradox se refera la faptul ca tanara patura de mijloc, careia se adreseaza aceste ansambluri, urmeaza sa locuiasca la periferie (si nu discutam acum de o periferie de tip american ci de comune periferice ale Bucurestiului ) in timp ce familii modeste (de multe ori nu proprietari de drept ci ocupanti abuzivi) locuiesc central in case de chirpici, acoperite cu carton asfaltat, construite retras fata de strada si avand curti in care cocosul inca mai da semnalul de trezire dimineata. Al doilea paradox se refera strict la situatia periferiei unde locuirea “de lux” se muta in cladiri de locuinte colective iar locuirea paturii de jos (situate juxtapus fata de prima) este una a vilelor individuale.
Desigur ambele paradoxuri se vor rezolva in timp prin reglajul impus de piata. Ce este insa ciudat este lipsa de viziune si tentatia unui castig facil si imediat din partea investitorilor pe de-o parte si lipsa adoptarii unor reglementari urbanistice care sa impuna o directie de dezvoltare a orasului.
Frederic Dame arata la inceput de secol 20 ca unul din lucrurile specifice Bucurestiului este prezenta des intalnita a gradinilor si a spatiilor verzi simultane unui procent de ocupare a terenului mic. Tot el arata ca acest “specific” nu poate fi generalizat la intreaga suprafata a orasului si ca e regretabil ca nu a fost conservata zona centrala ca atare urmand ca periferiile sa se dezvolte in cartiere moderne cu administratie separata. Frederic Dame afirma atunci ca nu este prea tarziu inca. 100 de ani mai tarziu situatia este similara. Dar inca nu este prea tarziu.
Filed under: bucuresti, proiecte imobiliare de anvergura, zone protejate | Leave a Comment
despre academia militara
Nu putem vorbi despre un lucru frumos ( ca obiect arhitectural) fara a vorbi despre un loc frumos – arhitectura de calitate este intotdeauna creatoare de spatii si nu doar de obiecte individuale. Altfel spus este impropriu sa vorbim despre arhitectura unei cladiri fara a lua in considerare integrarea sa la nivel urbanistic in contextul dat – ca volum, ca adaptare la context prin inglobarea unui spirit al locului si evident ca spatiu urban creat. Caracterul oricarei opere de arhitectura nu se rezuma deci la obiect in sine – parte din “substanta sa” iradiaza in spatiul imediat invecinat si functie de acest lucru vorbim de spatii asumate sau straine fata de “consumatorii “ de arhitectura.
Aceasta intorducere este un fel de justificare a alegerii facute de mine in a gasi un loc/lucru frumos in Bucuresti. Am ales Academia Militara ( construita intre anii 1937-1939 de catre arhitectul Duiliu Marcu ) pentru acest demers tocmai pentru ca este in opinia mea unul din obiectele de arhitectura de cea mai buna calitate din Bucuresti
Voi incepe prin a marturisi ca mi-a luat mult timp pentru a intelege tipul de frumusete al acestui ansamblu – simplitatea este probabil unul din lucrurile cele mai greu de acceptat si admirat. In plus trebuie timp pentru a putea intra in atmosfera propusa de curentul modenist ( caruia ii este tributara Academia) si pentru a intelege regulile (si mesajul ce este transmis prin intermediul lor) si contextul in care ele au fost gandite.
Ce frapeaza insa inca de la prima vedere este modul in care acest ansamblu reuseste sa ordoneze spatiul din jurul sau , sa se anunte si insinueze ca dominanta pe un ax relativ lung ( strada Stirbei continuata prin bulevardul Eroilor ) marcat mai ales prin discontinuitate ( stilistica si de regim de inaltime ). Si nu se poate vorbi decat elogios despre reusita de a marca printr-un obiect arhitectural o inaltime locala a sitului– cu preocuparea de a face accesibil vizual intreg ansamblul si de la cota inferioara prin intermediul unei terasari sucesive a terenului de constructie. Dincolo de arhitectura este un foarte bun exemplu de amenajare peiasgera a spatiului ce graviteaza in jurul academiei si de creere a unei scenografii in care monumenatalul sa fie pus in scena.Duiliu Marcu a avut eleganta si inteligenta de a crea o opera monumentala altfel decat in mod epatant sau prin dimensiuni gigantice . A facut-o in mod subtil prin specularea particularitatilor sitului (ma refer la inaltimea zonei si factorului vegetal din care constructia se detaseaza ), prin manipularea perceptiei prin intermediul procedeelor de ordin urbanistic ( o constructie chiar si de mici dimensiuni dar care este situata pe o inaltime si este in mod simultan capat de perspectiva pentru un important ax rutier se anunta si se impune in memoria vizuala a trecatorului ca reper si dominanta ).
Senzatia de frumusete pe care o genereaza ansamblul este datorata unei compozitii armonioase a volumelor bazata pe simetrie. Este o senzatie de echilibru indusa la nivel subliminal printr-o atenta geomterizare si epurarea a ordinelor clasice. Estetica fatadelor este una puternic influentata de stilul modern ( unii critici de arhitectura o includ intr-o subcategorie de “modernism clasicizant”) ea fiind caracterizata prin volume proportionate, linii drepte si suprafete fara podoabe inutile.Un alt lucru interesant legat de estetica fatadelor cladirii academiei este faptul ca ea trebuie pusa in relatie si cu preocuparea modernistilor pentru fatade ca prezente urbane. Este o arhitectura a secolului masinii ( in care Le Corbusier deja teoretiza masina de locuit) conceputa pentru doua tipuri de lectura : lectura in viteza masinii si lectura fatadelor asa cum se dezvaluie ea la nivelul trecatorului.
Desi modenistii ( si deci inclusiv Duiliu Marcu prin Academia Militara ) isi propun o arhitectura profund antidecorativa nu trebuie sa deducem prin aceasta eliminarea ornamentului.Daca prin ornament intelegem jocul liber al imaginatiei atunci arhitectura moderna si in acest caz particular Academia Militara se dezvaluie ca o constructie profund ornamentala. Este adevarat ca modernistii se declarau “anti-ornament” dar trebuie sa avem in vedere o diferenta in definirea ornamentului- ceea ce ei denumeau “ornamente inutile” erau “colaje” gratuite pe fatade si folosirea improprie a materialelor.Modernistii au sarcina ingrata de a definii mesajul unei noi lumi iar pentru aceasta noua lume ordinele arhitecturii clasice cat si ornametele rococoului( nascute de o alta civilizatie cu o alta cultura si alte mijloace tehnice ) par golite de semnificatii, straine .Tocmai de aceea copierea lor este condamnata de catre modernisti.Nu avem o eliminare a ornamentului ci o mutare a sa intr-o alta sfera in concordanta cu spiritul epocii. Nu este un proces de negare ci o profunda mutatie necesara.Revenind la cladirea Academiei,ornamentele sale sunt jocul de raporturi si volume, succesiunea de spatii amenajate ce preceda cladirea propriu-zisa. Iata ce afirma in acest sens Duiliu Marcu:” desi aveam o mare inclinatie si chiar usurinta spre desen si pasiune pentru ornamente si décor, totusi am devenit mai tarziu adeptul arhitecturii simple , fara belsug de ornamente care prin justetea proportiilor si armonia plasticii trebuie sa dea ochilor si ratiunii cea mai deplina satisfactie”.
Horia Creanga marturisea intr-un manifest dorinta sa pentru o arhitectura unitara a arterelor principale ale Bucurestiului –arhitectura care ar trebui sa fie constransa sa adere la stilul modern. Tot el afirma la inceput de secol 20 ca societatea trebuie sa fie educata in spiritul arhitecturii moderne si ca aceasta educatie se poate face cel mai usor vazand zilnic mostre de arhitectura moderna (“masele sunt educabile daca le dai posibilitati”). La aproape un secol distanta in timp se poate spune ca a avut dreptate- arhitectura in stil modern lasata in urma de generatia de arhitecti careia ii apartin Duiliu Marcu si Horia Creanga reprezinta o buna lectie de educatie estetica si o valoroasa mostenire careia ii datoram in mare parte viziunea contemporana asupra arhitecturii.
Filed under: bucuresti, case cu povesti, teoria arhitecturii, zone protejate | Leave a Comment
La noi in tara ,prin ORDIN nr.63/N din 11 august 1998, se stabilesc care sunt informatiile minimale necesare spre a fi incluse in panoul de santier, dimensiunile scrisului si ale panoului . Informatiile minimale necesare a fi incluse se refera la : numele si datele de contact ale beneficiarului, numele si datele de contact ale proiectantului general si ale constructorului , adresa si denumirea obiectivului, numarul autorizatiei de constructie / de desfiintare , institutia care a eliberat autorizatia de constructie/desfiintare, durata de executie a lucrarilor, data inceperii santierului si cea a finalizarii, o imagine a obiectului de investitie.
In general , in functie de amploarea proiectului, panourile de identificare a santierului contin informatii suplimentare fata de cele minimal stabilite prin legislatia in domeniu. Informatiile suplimentare se refera la numele si datele de contact ale proiectantilor de specialitate si perspective suplimentate ale obiectului de investitii. Totusi, nu rareori se intampla ca panoul fie sa lipseasca fie sa aiba carente de informatii. Exemple in acest sens se pot vedea mai jos.
Nu sunt la curent cu legislatia in constructii existenta in Cehia , totusi atasez mai jos niste poze ale unor panouri de organizare de santier vazute in zona veche a Pragai. Primul exemplu se refera la santierul organizat pentru proiectul de reabilitare a “Charles Bridge”.Chiar si pentru un necunoscator al limbii este impresionant si evident profesionalismul celor care executa proiectul in discutie – pe langa sectiuni de detaliu este anexata o parte scrisa ce pare extras din autorizatia de constructie. Inutil sa mai precizez ca doar zona pe care se lucra in momentul respectiv era inchisa cu plasa metalica podul ramanand accesibil turistilor in ciuda lucrarilor de intretinere efectuate.Un alt exemplu de acest tip se putea vedea in Wenceslas Square unde zonele in care se efectuau lucrari erau bine delimitate in asa fel incat circulatia pietonala sa nu fie afectata.Lucrarile erau continuate chiar si in zilele de weekend seara tarziu.
Inchei cu panoul de organizare de santier afisat langa Salmovskeho Palace.Desi nu contine decat informatii de baza si ca imagine atasata doar o fatada releveu a cladirii, totusi aspectul este foarte grafic si elegant, potrivit cu zona istorica in care este panoul plasat. Grija fata de fondul vechi construit este manifestata in acest caz tocmai de discretia si simplitatea graficii folosite.Dar despre atitudinea cehilor fata de cladirile patrimoniu si trecut in general…intr-un post viitor.
Filed under: detalii de arhitectura, organizare de santier, praga, zone protejate | Leave a Comment
GALERIE FLICKR
