Fabrici vechi (fabrica din Margina)

20sept.11

Ne-am petrecut vara pe drumuri uitate de ţară, încercând să unim prin trasee inedite, obiective bine stabilite în prealabil şi majoritar plasate în vestul ţării. Aproape toate obiectivele ratate din traseul (mult prea ) ambiţios de anul trecut, în care nu am reuşit decât să (re)vedem fragmente de Ardeal, erau incluse; o parte, desigur, nu a fost inclusă din cauza unor puncte de interes neprevăzute, apărute de-a lungul drumului.

Unul dintre ele a apărut pe drumul dinspre Timişoara spre Deva, la intrarea în satul Margina : o construcţie părăsită – după toate aparenţele o fabrică veche, construită la sfârşit de secol XIX şi început de secol XX. Construcţia masivă, din cărămida, era construită in sistem P+1, având însă un corp central cu sistem de înăltime diferit. Inăltimea celor două niveluri pare destul de generoasă – lucru vizibil mai ales observând că la corpul central cele două niveluri suplimentare au o înălţime considerabil mai mică , direct proporţională şi cu dimensiunea vitrajelor.

Estetica faţadelor este tipica pentru construcţii industriale aparţinand perioadei respective, decroşuri verticale ritmate, cornişe si brâuri decorative din cărămizi în rezalit.

Una din construcţiile anexe ale ansamblului vechii fabrici includea o constructie P+1 similară dar care avea învelitoarea acoperişului integral demontată. Doar coşurile de fum din cărămida străbăteau încă intacte planul acoperişului.

După cum am aflat ulterior, istoria fabricii începe în anul 1912, când este dată în funcţiune fabrica de oţet – o istorie a fabricii aici si aici.

Fabrica a funcţionat, conform informaţiilor din articol, până în anii 80. Poarta de fier are încă inscripţionate iniţialele “FM”- Fabrica Margina.

În apropierea porţii am găsit un maldăr de ţigle sparte. Probabil prezenţa lor avea legatura si cu invelitoarea demontată a corpului anexa menţionat anterior – în condiţiile în care întreaga fabrică este închisă si în stare avansată de degradare, multe din elementele de construcţie sunt extrase în vederea vânzarii sau reutilizarii.

Uitându-mă la ţigle am observat marcajele existente pe faţa lor interioara – după cum se observă şi în imaginile de mai jos; inscripţiile conţin înafară de serii de producţie următoarele marcaje “Bohn-Jimbolia” si “Muschong Lugoj Banat Patent” si “Mondial”. Alăturat de inscripţia “Bohn-Jimbolia” apare în relief figurat un leu; alăturat de inscripţia “Muschong” – imaginea unui elefant.

Am descoperit mai tarziu povestea fabricii de ţigle “Muschong” de aici. Tot atunci am descoperit că respectiva fabrică producea inclusiv cărămizi; deci, probabil ei i se datorează nu doar invelitoarea fabricii, ci şi substanţa zidurilor sale.

Există dealtfel asemănări între poveştile acestor fabrici. Construite în aceeaşi perioadă, fabricile au înflorit în epoca interbelică. In cazul Bohn-Muschong perioada a însemnat deschiderea de fabrici noi în zona Banatului cat şi achizitionarea şi dezvoltarea staţiunii balneare Băile Buziaş (de către familia ce deţinea fabricile). In cazul fabricii de oţet – perioada a însemnat retehnologizarea fabricii si atingerea unui punct de maxim al producţiei. Impactul pe care asemenea mari fabrici îl aveau fata de populaţia din zona trebuie să fi fost considerabil– fabricile angajau o mare parte a locuitorilor iar prosperitatea lor se traducea şi în investitii locale care generau confort urban ( de ex. electrificarea zonei Margina).

Destinul de dupa ’48 a fost similar, fabricile fiind trecute în proprietatea statului. Dupa ’89 fabricile au fost fie privatizate, fie inchise şi lăsate să se distrugă încet.

Este desigur uşor de inteles ce repercusiuni a avut la nivelul economiei localitatilor, închiderea acestor fabrici. Mai greu de sesizat este efectul nociv pe care conul de umbra aruncat asupra acestor poveşti îl are asupra oamenilor. Fabricile pomenite de mine în acest post sunt doar câteva dintre exemplele de clădiri gigant, închise şi uitate spre distrugere, în diverse colţuri de ţara. Toate au fost odata productive şi generatoare de locuri de munca si prosperitate. Intrate abuziv în proprietatea statului, acesta nu a făcut decât sa perpetueze o gestiune proastă cale de zeci de ani, timp în care au devenit total necompetitive faţă de fabricile cu profil de activitate similar din afară. Sfarşitul inevitabil de după ’89 a însemnat pentru unele uitare, iar pentru altele continuarea unei poveşti ilicite prin privatizări prea puţin transparente.

Astăzi aproape nimeni nu mai ştie de oamenii care le-au creat. Urmaşii lor au obosit sa lupte în justitie pentru retrocedări, al căror obiect se iroseşte în degradare si uitare.