case vechi pe calea Grivitei
Este greu sa aperi cladiri vechi fara a parea retrograd , un trist aparator al unui trecut inutil. E greu sa admiri case decrepite de inceput de secol care nu inglobeaza subansamble interesante sau unicat de arhitectura. Sunt case ce nu se incadreaza ca monument istoric, case in care nimeni important nu a trait vreodata, niciun act istoric nu s-a semnat vreodata.
In acelasi timp viitorul incropit si peticit are carente de legitimitate pentru a se putea impune in sufletele si viata locuitorilor orasului. Este un viitor nascut prin nestiinta si ignoranta ochilor inchisi (cu forta sau din nepasare incurajata) peste abuzuri vechi si promiscuitate recenta.
Lumea se imparte in general intre oameni indiferenti si oameni care se pozitioneaza vehement de o parte sau alta a baricadei in lupta dintre nou si vechi. Am remarcat asta cu tristete la ultimul post facut de mine despre situatia fondului vechi construit al Bucurestiului. Am primit mesaje care reprosau atasamentul de vechi sinonimizandu-l cu un refuz al progresului iminent. Daca ar fi sa ma pozitionez in aceasta lupta (cu miza falsa dealtfel) eu cred ca as fi insasi baricada. Dar o baricada comunicativa ce-si permite luxul sa deschida usi atunci cand ele se cer ca fiind necesare si isi gasesc argumentele legitimitatii.
Am gasit aceasta introducere ca fiind necesara pentru acest post in care vreau sa prezint ceea ce eu numesc nu o casa veche cat o interesanta casa cu povesti. Nu toate povestile caselor pot fi decelate din zidurile cu tencuiala cazuta ( multe povesti pot fi doar rescrise din imaginatie si generozitatea privirii atente) . Nu toate casele cu povesti trebuie sa fie pastrate. Memoria lor insa trebuie sa fie inregistrata undeva inainte ca valurile modernitatii sa niveleze pamantul peste ele si peste toti oamenii care le-au locuit si construit.
Am trecut de nenumarate ori pe langa casa la care ma refer acum fara macar sa o observ. Cum drumurile m-au dus destul de des in ultimii ani in zona Grivita (catre curtea “cautarii timpului pierdut” despre care am mai scris) am trecut deseori pe langa ea fara macar sa o observ. Tot ce-am remarcat in primele mele multe drumuri au fost mirosul de covrigi si pateuri cu branza de la patiseria din zona si cainii amenintatori ce patrulau pe trotuarul de pe partea cealalta a strazii.
Pana sa o observ insa, casa marca doar mijlocul drumului pe care il aveam de traversat. Prima jumatate era construita de stradute ingust, deseori cu asfaltul spart din cauza lucrarilor din zona. Mici zone pastrate printr-un miracol intr-o capsula anacronica in care timpul subiectiv inca mai este masurat de strigatul cocosilor si pasii pisicilor cu blana plina de praf si soare. Jumatatea aceasta de drum, traversata mereu in jurul orei in care vine seara de vara, cand caldura cade brusc pe umerii trecatorilor odata cu apusul soarelui, era pentru mine un fel de cub rubik. Eram si sunt inca destul de convinsa ca exista o infinitate de moduri de a strabate aceasta zona. In unul dintre drumuri am descoperit o casa cu povesti pe strada Petru Maior. Ma invinovatesc insa adesea ca poate am ratat povesti ce pana la primavara vor fi demolate.
A doua jumatate a drumului incepea dupa intersectia Grivitei-Buzesti si se asternea in fata la fel de linistita ca mesele intinse de femei in haine pestrite, direct in trotuar. Pentru a putea stradabate trotuarul ingust trebuia sa mergi serpuit printre copii cu trotinete subrede, oameni maturi cu mainile bine arcuite in talie, caini fantomatici si bancute improvizate. Uneori din adancimea subsolurilor probabil nefolosite dar sigilate prin grilaje perforate direct la nivelul de calcare razbatea un curent de aer rece cu trasee ciudate. Intre case stranse intre ele, prin curti de acces inguste si baricadate de porti de fier forjat razbateau zgomote si lumini secventiale bine ritmate cu viteza pasilor .
Intre cele doua zone descrise, despartite mai ales printr-un fel diferit de intimitate oferit de tesatura urbana mostenita, se afla scurta portiune din calea Grivitei inca bordata de case vechi. Printre ele se afla si casa “mea” pe care am remarcat-o prima data prin balconul (singurul dealtfel) orientat catre strada. Obisnuiesc sa traversez orasul urmarind traseele strazilor proiectate la nivelul stresinilor, rareori observand trotuarele si doar norocul m-a salvat de mici accidente pe langa care am trecut cu toata candoarea neatentiei. Astfel am ajuns sa observ mai inainte de orice decoratiile extrem de interesante ale balconului cat si starea de degradare a planseului sau prin care se vedea toata osatura armaturilor iesite la iveala si ruginite.
Ce era specific acestei case erau decoratiile ceramice ale balconului ce nu rimau cu nimic altceva pe tot lungul strazii (judecand dupa casele pastrate cel putin) . Ele trimiteau la un curent arhitectural mai rar intalnit la noi, mai specific “secession”, trimiterile in acest sens fiind facute atat de decoratiunile ceramice cat si de basoreliefurilor decorative si elementelor decorative din fier forjat folosite pentru fatada.
Femeia intinsa in basorelieful de deasupra gangului de intrare rimeaza foarte sensibil cu basoreliefurile prezente pe frontonul fostului cinema Marconi cat si cu basorelieful de desupra intrarii principale din hala Matache. Foarte probabil dateaza toate din aceeasi perioada iar constructia cladirilor este corelata.
Conform “cronologiei Bucurestilor” de Gheorghe Parusi Halele Matache Macelarul sunt construite in 1887. In privinta cladirii cinematografului “Marconi” prima data referitoare la ea dateaza din jurul anilor ’20 cand regizorul Sica Alexandrescu sprijinit de N. Lupu, primarul sectorului de verde infiinteaza un teatru de cartier in sala Marconi. Mentiunea desi laconica lasa de inteles ca aceasta sala era mai veche ca data de constructie. Casa la care ma refer dateaza probabil, judecand dupa toate aparentele, de la sfarsit de secol XIX, inceput de secol XX.
Revenind la basorelief, femeia reprezentata in cadrul lui (ce pare inspirata din imagistica mitologica) tine in mana o sosiera ce o separa de o reprezentare zoomorfa (probabil un sarpe) dispusa in partea stanga a compozitiei. Poate fi un indiciu asupra ocupatiei vechiului proprietar al cladirii sau a functiunii adapostite in trecut la parterul cladirii, este posibil in trecut la parterul comercial sa fi existat o farmacie. Accesul in cladire se face printr-un gang marcat de basorelief – o poarta din fier forjat inchide catre strada gangul.
Etajul cladirii este vizibil mai inalt decat parterul. Un amanunt interesant in tratarea fatadei este braul decorativ dintre parter si etaj. Mai putin vizibil astazi din cauza renovarii parterului (renovare care pe langa culoarea stridenta de tencuiala introdusa a dus la pierderea multor detalii de finisaj de fatada) el functiona probabil pe vremuri ca marcare simbolica intre doua zone cu functiuni diferite (locuire versus functiuni comerciale) si cu grad de reprezentare diferit.
Etajul este mult mai decorat decat zona de parter – deasupra fiecarei ferestre sunt folosite decoratii cu inspiratie vegetala geometrizata conform curentului secession-ist. Detaliile din fier forjat folosite pentru parapetul balconului, jardinière si acoperire balcon prezinta motive geometrice gandite unitar ( dateaza in mod sigur toate din aceeasi perioada probabil simultana constructiei casei) .Decoratia este completata de placute ceramice negre folosite atat pentru decoratia ancadramentelor ferestrelor cat si pentru parapetul balconului.
Un aspect interesant legat de finisajele de fatada este in mod sigur placarea cu placi ceramice a zonei coespunzatoare balconului. Balconul, pozitionat perfect axial pe fatada marcheaza un decros in fatada – o retragere de aproximativ 1 metru a fatadei corespunzatoare latimii balconului. Tot ancadramentul acestei retrageri este bordat cu placi ceramice albe. Desi zona este foarte dificil de analizat de la distanta, din strada ,inclin sa cred ca aceste placaje fac parte din finisajele originare ale fatadei . Astfel raportul intre placajele de decorare a ferestrelor si aceste placaje albe nu pare intamplator – placajele negre sunt grupate catre 4 – determinand o suprafata echivalenta unei placi folosite pentru bordarea decrosului de balcon.
Acoperisul cu o streasina puternic iesita in consola si cu o cornisa delicat profilata este configurat in doua ape si cu rupere de panta . De la distanta privind se observa ca in prezent cele doua planuri ale unei pante a acoperisului au invelitoarea din materiale diferite. Catre coama invelitoarea este realizata din tabla faltuita ( judecand dupa gradul de uzura aceasta poate fi materialul originar folosit). Portiunea dinspre streasina are invelitoarea realizata din tigle ceramice. Sunt practicate 3 lucarne, astazi acoperite cu celofan – semn clar ca mansarda cladirii este nefunctionala de ceva timp. Judecand dupa sectiunea cladirii inaltimea utila a mansardei pare suficient de mare (macar datorita ruperii de panta) incat sa fi fost folosita in trecut inclusiv pentru locuit. Pe zona centrala (corespunzatoare coamei) se observa si acum existenta unui luminator.
Au ramas astazi destul de putine cladiri datate din acea perioada pe calea Grivitei. Frontul din stanga mergand catre intersectia cu Buzesti a fost daramat din anii ’80. Poze care sa mai prezinte vechea fata a strazii mai pot fi gasite doar in arhive –una dintre ele fiind insa publicata anii trecuti in cadrul colectiei “Arhipelag Bucuresti” semnata de Cristian Popescu.
Vecinele casei “mele” desi construite in stiluri diferite artihecturale ( si poate si decalat in timp) impart astazi aceeasi soarta trista de batranei ajunsi in grija unor straini preocupati doar de asteptarea viitoarei mosteniri sau care doar se complac in comoditatea nepasarii caracteristice acapararii unui bun nelegitim.
Ce ramane insa ca lectie oferita de aceste case este respectul pe care si-l poarta reciproc cladiri atat de eclectic adunate. Intr-o oarecare masura ele reprezinta imaginea zidita in caramida a unei istorii minore a orasului – cresterea in decursul a 2-3 generatii a unei maini de oameni locuind o mahala saraca, de la statul initial la cel de mici comercianti/mestesugari. In caramida tranzitia se face de la case modeste cu regim mic de inaltime construite in sistem vagon la case de p+2 cu partere comerciale si decoratii frumoase de fatada iar mai tarziu la imobile de raport cu inca 1-2 nivele pe inaltime si fronturi si mai largi la strada.
Astazi in urma demolarilor trecute au ramas doar maidane cu ciulini in care parcari vag monitorizate de paznici sunt limitate de strazi strasnic pazite de grupuri de caini. Putem doar astepta cu rabdare viitorul.
Filed under: arhitecti, arhitectura stil secession, bucuresti, case cu povesti, cladiri si ansambluri de cladiri patrimoniu, detalii de arhitectura, istorie, materiale constructii, materiale finisaje, zone protejate | 2 Comments
Etichete:arhitectura, bucuresti, calea grivitei, cinema dacia, cinema marconi, cladiri de patrimoniu, decoratii ceramice de fatada, decoratii de fatada, detalii de arhitectura, gara de nord, hala matache, stil secession, zona buzesti, zone protejate
sustin si particip la proiectul
GALERIE FLICKR
Go to lecitina's photostream utilizatori unici
meters
puncte de fuga
puncte de fuga 
Oare mai exista dorinta de a capta acel aer interbelic cu ajutorul mobilierului si accesoriilor din fier forjat ce confera o atmosfera stilata si relaxanta in acelasi timp?
Pacat pentru ca in Ro nu se conserva ceea ce a ramas neatins de razboaie si alte cataclisme, pe cand in multe capitale si orase europene s-a reconstruit cu fidelitate chiar din temelii.
Este foarte interesant ce ai spus despre basoreliefurile de pe Cinema Dacia Marconi, Hotelul „Secession” de pe Grivitei si Hala Matache, ca ar „comunica” intre ele…Ele nu sunt din aceeasi perioada, din cate stiu eu Hotelul ar trebui sa fie cel mai vechi, din era Art Nouveau, deci poate inceputul de secol 20, Cinema Marconi este din 1930, iar corpurile scunde din fata ale Halei, cu tot cu basorelieful, au fost adaugate in 1936. Cu toate astea, intr-adevar, par a „comunica” intre ele…frumoasa imagine.