O oglindă (retrospectivă) fidelă

24iul.11

Proaspăt publicat la editura Humanitas în colecţia Vintage, volumul “Călătorie în România” oferă şansa unei incursiuni imaginare în România anului 1937.

România pe care Sir Sitwell o vizitează cu puţin timp înainte de izbucnirea celui de-al doilea Război Mondial nu suferise încă pierderi teritoriale – astfel drumul scriitorului englez parcurge inclusiv teritoriul Basarabiei şi al Basarabiei istorice, nordul Bucovinei şi Cadrilaterul.
Călătoria începe din Ardeal, drumul coborând apoi către sud până în Bucureşti, continuă în Deltă urcând apoi către nordul Basarabiei şi Moldovei. Finalul excursiei îl reprezintă Bucovina – şi mănăstirile pictate din nordul Moldovei. Sitwell alege special drumul cu maşina, aceasta traducându-se prin pagini minunate de descriere a drumului, cât şi printr-un ritm mai lent de consumare a spaţiului şi o analiză mai atentă.

Jurnalul scris cu umor şi erudiţie prezintă fără menajamente, dar extrem de expresiv şi plin de o înţelegere ce depăşeşte suprafaţa lucrurilor, oamenii şi locurile întâlnite. Toate lucrurile sunt analizate prin prisma şi în contextul condiţionărilor istorice, analogiilor culturale şi nu rareori rezultatul sunt speculaţii spumoase, bazate pe intuiţie şi simţ estetic.

Călătorul englez nu alocă prea mult spaţiu descrierii oraşelor parcurse (deşi acestea nu lipsesc), atenţia sa se fixează mai ales asupra peisajului uman şi a celui natural. Motivele se pot găsi în afirmaţii precum cele citate mai jos:

“Cu foarte puţine excepţii, nu poţi întâlni nimic comparabil cu măreţele clădiri aflate în vestul Europei, în oraşe sau la ţară. O casă era ridicată să reziste câţiva ani şi era refăcută de fiecare generaţie. Averile lor constau, aşa cum am spus, din covoare, veşminte rafinate şi bijuterii. La sfârşitul secolului XVIII-lea şi începutul celui de-al XIX-lea au fost construite în Moldova câteva conace, ca Bozienii, Stanca, în stilul numit Adam, la modă în vremea ţarului Pavel I, după modelul caselor coloniale din America. Nu exista niciun castel sau casă veche. Un prinţ fanariot domnea doar datorită capriciilor sultanului, suzeranul său, şi se afla în pericol permanent de a-şi pierde viaţa, dacă era chemat la Constantinopol şi i se cerea să-i dea socoteală stăpânului”.
“România nu are, vom vedea, construcţii la o scară eroică. Toata arhitectura e delicată şi de mici dimensiuni”

Aproape fără excepţie atenţia sa se concentrează asupra monumentelor de artă vernaculară (cule şi case ţărăneşti) şi a monumentelor de arhitectură religioasă ( printre ele un loc important îl ocupă ansamblul de la Cozia , ansamblul de la Hurezi şi mănăstirile din nordul Moldovei) şi celor câteva construcţii de fortificaţii precum Cetatea Hotin şi Castelul Bran.
“Dacă Hurezi e cea mai încântătoare mănăstire din România, Suceviţa şi Voroneţ sunt operele de artă cele mai valoroase.”
“Hotinul , situat nu departe de aici, are o superbă cetate medievala, probabil cea mai frumoasă construcţie de acest fel din România ”
“Aveam pentru prima oară în România, prilejul de a vedea un conac vechi. O casă de tipul acesta e mică şi compactă, ridicată ca un turn pătrat, cu ziduri groase şi fără ferestre la etajele inferioare. La o înălţime destul de mare ca să nu ajungă o scară, în cazul unei incursiuni neaşteptate, zidurile parcă înfloresc dintr-o dată, deschizându-se într-o arcadă cu mici colonete de piatră. Abia aici se desfaşoară întregul confort al casei. Încăperile sunt simple şi pline de farmec, decorate mai cu seamă cu covoare şi draperii. Acest tip de construcţii datează din secolul al XV-lea, fiind echivalentul turnurilor de hotar din Ţarile de Jos. Clădirea în care ne aflam data probabil din secolul al XVII-lea, dar principiile rămân fixe şi neschimbate (…) Cât vezi cu ochii nu sunt decât case ţărăneşti şi nici un vecin. E ca în Toscana, pe Arno, fără domul lui Brunelleschi semeţindu-se în câmpie. ”; “la lumina zilei, castelul pare mai puţin impresionant ca dimensiuni, dar în schimb mult mai vechi. E chiar de-adevăratelea un vechi castel transilvănean, şi nu un palat fantastic în stilul lui Ludovic de Bavaria. Tot pintenul împădurit al dealului este încununat de turnurile şi parapeţii săi, datând în forma originală din secolul al XIII-lea sau al XIV-lea ”

Într-un savuros stil sec, Sitwell tranşează net judecăţi estetice despre oraşe şi monumente pe care le vizitează:
“arhitectura castelului ţine de goticul german, cu trăsături bizantine şi renascentiste, alcătuind un amestec ciudat de stiluri, care în zilele noastre nu întâlneşte prea mulţi admiratori ” – despre Peleş;
“e un oraş plăcut, dar o buna parte din identitatea lui a fost ştearsă de stăpânirea austriacă, ce a lăsat masive clădiri publice, ca acelea ce pot fi găsite pretutindeni în Imperiul Habsburgic” – despre Braşov;
“Sighişoara e un oraş mic, foarte pitoresc, dar altceva care să îţi atraga atenţia nu mai există ”
“fiecare prăvălie, iar strada nu constă din nimic altceva, are, scoasă în afară, câte o firmă pictată, unele dintre ele fiind picturi naive, pline de farmec. E un indiciu că nimeni nu ştie să scrie sau să citească. Partea din spate a acestor prăvălii slujeste drept locuinţă, iar o mizerie incredibilă e regula locului. Turiştii care supravieţuiesc unei nopti la Hotin s-ar simţi confortabil în Noua Guinee” – despre Hotin.

Un fragment foarte interesant al cărtii este dedicat oraşului Bucureşti. Sir Sitwell analizează esenţa oraşului, pornind de la premiza condiţionării sufletului unui oraş de clima şi anotimpurile sale. Oraşul devine astfel locuit de stări şi sentimente ce-i dictează viitorul şi-i construiesc încet substanţa:
“E o chestiune de temperament si climă. Vara e la fel de cald ca în India (…) Toamna, care e cel mai frumos anotimp şi dureaza uneori până la sfarşitul lunii decembrie, e urmată de o iarnă cu nămeţi uriaşi, numai buni de mers cu sania. De fapt ne putem gândi la clima din Sevilla şi Sankt Petersburg – dacă e vorba de Bucureşti şi de plăcerile sale languroase, trebuie să rostim neapărat Sankt Petersburg si nu Leningrad – la clima din Sevilla şi Sankt Petersburg într-un singur oraş. Aceasta explică ritmul Bucureştiului, diferit de cel al oricărui alt oraş”.
Inclusiv muzica este dictată de vremea oraşului – muzica tristă şi melancolică a unor cântece asemănate de autor cu chansonetele franţuzeşti. Iar o dată cu muzica, viaţa în sine a oraşului pierdut în vegetaţia curţilor caselor şi a grădinilor de vară.
“Această muzică ajunge aproape să-ţi stăpânească subconştientul.Asta este adevărata nostalgie, căci specificul acestor melodii constă fără îndoială în tristeţea şi deziluzia pe care o aduc, dincolo de cuvinte, care pot avea un sens cu totul opus. Nopţile fierbinţi de septembrie îţi trimit întotdeauna ecoul lor dinspre o cafenea. Par să rostească, cinic, mesajul lipsei de noroc din viata şi al lipsei de sens a fericirii. Totodată e o ţară a verilor toride şi a fructelor. Clima, ca în cântecele din Napoli sau Sevilla, le-a croit forma, dar acum povara lor e insuportabil de tristă”.

Dincolo de această esenţă sensibilă a oraşului, el nu are vocaţia unui oraş muzeu; cel mai probabil pentru cei ce-şi închid ochii în faţa acestor realităţi subiective, el poate părea lipsit de interes.
“Trăsăturile Bucureştiului constau în personalitatea sa, nu în monumente ”

Pe negativ faţă de Bucureşti, apare către sfârşitul volumului şi al călătoriei, descrierea Iaşiului. Fondul sau definitoriu este cel de oraş profund rusesc – şi această determinare vine inclusiv din geografia şi clima sa.
Influenţa spiritului rus se simte încă şi mai puternic în câmpiile Basarabiei:
“peisajul dintre Prut şi Nistru ilustrează exact concepţia generală despre Rusia- o câmpie care se întinde la nesfârşit.(…) Hotinul e oraşul de frontieră care seamănă cu un purgatoriu, ţinutul nimănui dintre tirania comunismului şi eternul ghetou”

Atât peisajele cât oamenii sunt înţeleşi şi asumaţi ca realitate subiectivă prin intermedierea artei în diferitele ei forme. Se observă şi aici diferenţele date de specificitatea fiecărei zone. Bucureştiul este asumat prin muzică – muzica grădinilor de vară. Oraşele Basarabiei sunt înţelese prin intermedierea picturii – o paralelă foarte interesantă intermediază înţelegerea Hotinului de tablourile lui Chagall şi ale lui Utrillo. Mănăstirile din Nordul Moldovei sunt înţelese în cheia artei bizantine ce stă la baza lor. Cernauţiul nu poate fi înţeles fără a-i percepe profunda vocaţie artistică în domeniul artei teatrale. Ţiganii din România sunt înţeleşi şi explicaţi prin muzica lui Liszt. Ruşii scopiţi, prin tablourile lui El Greco.

Un amănunt interesant în cadrul memoriilor lui Sir Stiwell îl reprezintă povestea celor 9 tablouri ale lui El Greco, aflate în colecţia regelui. Respectiva achiziţie, mai curând fortuită, este considerată de către autor drept un capital inestimabil al ţării. Rămâne de neuitat sensibila sa remarca:
“Despre tablourile lui El Greco se poate spune că sunt unele dintre atracţiile invizibile ale Bucureştiului. Chiar dacă nu se văd, e interesant de ştiut că plutesc parcă în aer. Nu e nimic nepotrivit în legătură cu prezenţa lor în acest oraş. Înfăţişarea sa, care nu seamăna cu a niciunui alt oraş european, se potriveşte cel mai bine cu provenienţa şi originea lor”
Nu cred că greşesc când afirm că însăşi călătoria sa este făcută în spiritul şi sub influenţa directă a acestor tablouri care, mai mult sau mai puţin conştient, rămân alături de el tot drumul parcurs, oferind o cheie de înţelegere a peisajelor şi oamenilor din jur. Nu întâmplător, probabil, vizitiul scopit din Galaţi îi aduce aminte de personajele din tablourile lui El Greco, iar mai târziu însuşi albastrul Voroneţului îl trimite la tabloul “martiriul sfântului Mauriciu” ce-şi datorează culoarea albastră aceleiaşi pulberi de lapis lazuli.

Sitwell rămâne însă impresionat de peisajul uman şi de varietatea etniilor ce-l compun. Făcând apel la istoria locurilor el urmăreşte geneza formării aşezărilor în cadrul teritoriului şi caută explicaţii pentru amestecul de populaţii omniprezent în zona Europei de Est şi implicit în România. Deducţiile se construiesc pe argumente de natură religioasă dar şi pe argumente ce ţin de istoria picturii ( rămâne remarcabilă reconstrucţia traseului grupurilor semite în cadrul Europei secolelor trecute, bazată de deducţii din tablourile pictorilor veneţieni).
Rămân în minte descrierile comunităţilor de evrei şi armeni din Moldova, comunităţilor de ruşi din zona învecinată Galaţiului şi din Deltă, satelor izolate din Bucovina conţinând comunităţi de etnii diferite şi desigur descrierile pline de o adâncă înţelegere a esenţelor, făcute ţiganilor.
“Un ţigan călare, precum cei pe care i-am văzut purtându-si în galop căluţii prăpădiţi, e o priveliste de un pitoresc fără egal. Apariţia biblică cu totul stranie, căci bărbaţii au trăsături asemănătoare cu ale lui Christos, este parodiată de purtările lor obraznice. Dacă un ţigan poate fi convins să pozeze cu capul descoperit, impresia biblică devine şi mai evidentă. Par să fie păstorii bărboşi sau regii-păstori din vechiul Testament, iar asemănarea fantastica dintre ei, deoarece toti bărbaţii din acest trib arată la fel, datorită endogramei, îi face aidoma cu profeţii din reprezentările unei şcoli de pictură primitive. În acelaşi timp , după cum am arătat, insolenţa şi făţărnicia de care dau dovadă fac din pura înfăţişare fizică farsa pe care o joacă în faţa publicului. Sunt hoţi şi mincinoşi, cu chipurile lor de sihaştri căzuţi în păcat ”.

La polul opus, Sitwell descoperă unul dintre ultimele locuri de refugiu ale sfinţeniei – la mănăstirea de călugări lipoveni în Vâlcov. Descrierea locurilor este mişcătoare prin smerenia şi umilinţa evocate.

Aceasta varietate multietnica a peisajului uman impresionează atât prin bogăţia – la nivel de ţară – a tradiţiilor în ceea ce priveşte tehnicile de construcţie ( de remarcat arhitectura Maramureşului şi cea din Deltă) a costumelor populare ( costumele din Bucovina au un loc special ) şi a tuturor obiectelor de artizanat realizate ( covoarele oltenesti, prin comparaţie cu cele basarabene) cât şi printr-un grad ridicat de toleranţă:
“România, care într-un fel suferă de pe urma prezenţei ţiganilor, are, se poate spune, o atitudine cu totul binevoitoare faţă de ei. Ni s-a spus că există chiar un ziar în limba lor care apare la Bucureşti. ”
“România este ţara în care minorităţile sunt tratate cu cel mai mare respect şi li se acordă toate libertăţile cu putinţă”

Afirmaţia poate stârni scepticismul unora în contextul perioadei în care a fost făcută – problema fiind una extrem de sensibilă şi greu de cântărit astăzi, retrospectiv.

Sir Sitwell îşi presară descrierile cu observaţii despre viitorul, aşa cum îl speră, oamenilor şi locurilor cunoscute.
Despre capitală formulează următoarele:
“Construcţii noi răsar de fiecare parte a străzilor (…) Din fericire, graţie suprafeţei generoase pe care se întinde oraşul, această reconstrucţie nu a antrenat distrugeri importante ale clădirilor vechi. De fapt, personalitatea Bucureştiului este pusă în valoare de aceste noi îmbunătăţiri, deşi, de la un moment nu prea îndepărtat, orice îmbunătăţire devine distrugere ”
Despre oameni şi traditii, pe care le vedea bunul şi capitalul cel mai de preţ al ţării afirma:
“Puţine la număr sunt ţările ce se pot mândri cu o populatie rurală de o calitate atât de excepţională ca România. Aici se află adevărata bogaţie a României, deoarece îi reprezintă viitorul. Ţăranii au străbătut fără să se contamineze, întreaga revoluţie industrială care, ce-i drept, n-a lăsat vreo urmă. România Mare cunoaşte o puternica dezvoltare a simţului patriotic, în care populaţiile minoritare, cu unele excepţii, sunt gata să îşi joace rolul.”
Despre regimul de conducere – monarhia proaspăt instituită în România afirmă:
“ Coeziunea, armonizarea României în ultimii 70 de ani, se datorează în mare măsură familiei domnitoare”.
Iar despre elitele societăţii:
“contele Keyserling (…) a observat că spiritul deosebit şi exceptionala supleţe a minţii ce caracterizează pătură superioară a societăţii bucureştene reprezintă o moştenire bizantină. Cred că are dreptate. Un asemenea caracter, precum cel al Bucureştiului, nu se poate forma decât timp de mai multe veacuri, oricât de puţine ar fi vestigiile antice din oraş.”
Dacă Sitwell ar fi avut puterea să anticipeze viitorul, ar fi rămas uimit. Bucureştiul nu mai este de mult timp un oraş al grădinilor, iar muzica sa s-a schimbat pentru totdeauna. Căldura este înşelată acum cu zilnicul coşmar climatizat, iar nostalgia oraşului a devenit o tristeţe a neputinţei şi mai puţin un amar metafizic intrinsec locurilor.
Sărăcia pământurilor Moldovei a rămas, chiar şi dincolo de sistematizările “glorioase” ale perioadei comuniste dar multe din poveştile locurilor au fugit odata cu oamenii ce le păstrau. Folclorul a fost pervertit într-o ieftină monedă de schimb, falsificată şi denaturată prin omiterea simbolurilor şi valorilor, pe care avea menirea să le transporte prin timp.
A fost nevoie de mai puţin de un veac pentru a distruge aproape complet o clasă socială construită în secole şi a o perverti într-o masă amorfă fără amintiri, sentiment de apartenenţă, conştiinţa şi dorinţe. Revoluţia industrială, care ne ocolise, a fost compensată de o urbanizare forţată şi nenaturală, în care sentimentul ierarhiei valorice a fost stârpit sistematic. Am fost învăţaţi ca merităm totul şi dresati să nu aşteptăm nimic şi ne-am rescris istoria din clisee fără sens şi continuitate. Toate meritele regimului monarhic, la care face referire Sitwell, sunt privite cu scepticism de popor în măsura în care subiectul mai trezeşte vreun interes de orice fel. Clasa socială a elitelor a fost fie exterminată în închisori comuniste, fie silită la un exil dureros. Multe dintre comunităţile de etnii diferite fie s-au şters, fie au fost integral asimilate masei amorfe în care regimul politic a transformat societatea.

N-am nicio îndoială însă că un călător înţelept, cult şi cu umor precum Sitwell ar găsi şi astăzi generozitatea de a căuta, găsi şi recunoaste mici fărâme de minuni, sfinţenie şi omenie chiar şi printre cotidienele ruine. Sunt sigură că o astfel de persoană ar putea încă vedea femeile zburânde ale lui Chagall pe străzi prăfuite de provincie şi ar recunoaşte siluetele perioadei albastre a lui Picasso, în vagabonzi anonimi de pe drumuri. Şi ar spune probabil că încă nu e totul distrus sau pierdut.

**********

Toate pozele sunt preluate din volumul Calatorie in Romania/Sir Sacheverell Sitwell trad.: pref., note si trad.: Maria Berza; Foto A. Costa, Richard Wyndham – Bucuresti: Humanitas,2011

Filed under: arhitectura in literatura, cladiri si ansambluri de cladiri patrimoniu, cotidian interbelic, intelectualitatea interbelica, istorie, jurnale, literatura, memorii, teoria arhitecturii, zone protejate   |  2 Comments
Etichete:arhitectura, arhitectura traditionala romaneasca, basarabia, bucovina, bucuresti, bucurestiul interbelic, calatorie in romania, castelul bran, cernauti, comunitati scopite, cule, delta dunarii, hotin, manastirile din nordul moldovei, memorii si jurnale, palatul peles, patrimoniu, romania in 1937, romania interbelica, sir sacheverell sitwell